"castelul" lui kafka

Biserica era veche de tot, într-un mic sat în care nu locuia aproape nici un suflet şi doar ea trona singură şi abătuta ca o sperietoare în lanul de grâu. Mai erau ce-i drept câteva cruci cioplite, de piatră, arhaice, pe care nu se mai distingea nici un epitaf şi care căzuseră într-o râna obosite de decenii de singurătate. Mai încolo în curtea părăsită ne-am aşezat pe prispă. Era îngustă şi mirosea a mucegai. Nu plănuim nimic pentru momentul ăla căci trebuia să fie doar o incursiune în amintirile noastre în locurile unde ne-am cunoscut, unde ne-am certat şi unde ne-am iubit prima dată. Te-am muşcat de buze că să te pedepsesc pentru zilele când m-ai certat şi ai uitat să mă împaci după. Ştiam oricum că avea să se întâmple ceva căci de câte ori am rămas atât de singuri am pierdut controlul. Nici o piedică nu a fost mai mare decât pasiunea şi nici o conştiinţa mai puternică decât instinctul.

Jos, frunzele erau umede puţin dar încă foşneau când m-am aşezat.

- Nu mai sta pe jos, o să racesti.

- Eşti grav de nesuferit când faci pe responsabilul.

Era un păcat că îmi mângâiai sânii atât de aproape de biserica? Până la urmă nu era chiar o biserica adevărată cât timp era părăsită şi neslujita. Ce-ţi spun ţie toate astea, tu nu crezi în Dumnezeu, tu crezi doar în tine.

Am făcut sex pe o uluca. În picioare, ţinându-mă de lemnul putrezit care mi se sfărâma între degete. Prima dată repede şi intens a două oară mai lent dar si mai intens.

- Spune-mi ceva, orice!

Încercam sa-mi abat gândul şi privirea de la geamul bisericuţei ce se zarea în imediata apropiere. Parcă aşteptam ca în orice moment de acolo sa-si facă aparitia un deget arătător divin care să mă mustre. Sau nişte trăznete sau poate chiar pe Sfântul Ilie care să ne plezneasca cu biciul. Era întuneric dar luna bătea anume deasupra micului ochi ca un far ce lumina calea comorii de pe insulă.

Undeva şi mai încolo era o camera scundă în care stăteau paznicii fostului cimitir. Nici ei n-ar mai fi locuit acolo dar oamenii plecaseră şi uitaseră să-i anunţe. Oricum aparţineau atât de mult locului încât nici nu s-au sinchisit să caute un alt habitat. Ăla mai mic şi cocoşat era Funie, poreclit aşa pentru că în tinereţe fusese clopotarul satului până când afecţiunea gravă a coloanei îl lăsase fără muncă. Celălalt, lungan şi osos ca un schelet era Parastas pe care localnicii nu-l văzuseră altfel decât stând în poarta cimitirului şi molfaind coliva primită de la pomeni. Când nimeni nu avea vreo doua saptamani nici un mort de pomenit slăbea câte patru-cinci kilograme stând beat în clopotniţa lui Funie. Acum trăiau cu ouă şi carne de la nişte dobitoace domestice rătăcite prin părţile alea şi pe care le adăposteau iarna la ei în coşmelie şi cu ţuică de zarzare făcuta de ei cu o instalaţie improvizată din cazanul de botez.

Parastas ştia că suntem acolo. Pe mine nu mă ţinea minte niciodată dar tu erai domnul cu maşină străină care îi aduceai vin bun tigări lungi cu filtru alb şi îi dădeai bani. Acum stătea cuminte lângă cămăruţa lor cu sticla ce tocmai o primise şi mormaia ceva înţeles doar de el.

Mă uităm din când în când la el căutând o scuză să mă opresc înainte de a comite păcatul până la final.

Şi-apoi a venit şocul; la geamul mat de praf al bisericii, spre care mă uitam cu teamă a apărut chipul. Era aşa cum e în zugrăvit în icoane sau pe pereţii lăcaşelor sfinte doar că mult mai încruntat. Se uită la mine dintr-o poziţie ciudată de parcă mă privea de sus dar si de jos concomitant cu ochii ridicaţi pe fruntea mică ridata încadrată de plete carunte şi parcă se oglindea pe ambele feţe ale geamului murdar. Un sfânt nu poate privi de jos, sigur ăsta era chair satana care jubila la păcatul nostru. Mi-a îngheţat sângele şi mâinile mi s-au încleştat că la puii morţi. N-am mai mişcat nici un milimetru ci doar globii oculari mi se roteau haotic de la mâinile tale care mă strîngeau de sâni la figura din geam care îmi părea acum şi mai concentrată şi mai dojenitoare. Parcă arunca flăcări din priviri şi mă ameninţa cu pumnul strâns lângă gura strămbată dispreţuitor . Am strâns ochii, dinţii şi dealtfel toate orificiile mi s-au încleştat într-o mişcare pregătitoare de retragere, că o ţestoasă care urmează să între în carapace. Mi-era frică însă să mişc vreun deget şi creierul îmi era prea golit că să poată transmite informaţia necesităţii echiparii în ţinuta iniţială şi decentă. Nu am putut procesa nici o altă informaţie, cel puţin nu sub privirea acuzatoare din geamlâc, despre care nu ştiu de ce dar eram convinsă că este tocmai Sfântul Nicolae. Nu ştiu să fi fost minute sau nanosecunde de când ţi-am strigat numele, apoi mi s-a uscat gura şi am simţit că iau foc de la tălpi, prin uter şi până la bolta platină.

M-am dezmeticit când tu mă sărutai şi mă strîngeai de mâna.

- Cât eşti de nebună! Mi-era dor de tine!

M-am privit. Aveam tocurile afundate în noroi, privirea unui animal hăituit şi unghiile pline de negreala racaita de pe uluca umedă mucegaita.

A fost bine! Ţi-am întors sărutul lung şi mi-am ridicat jeansii. Chipul Sfântului Nicolae se depărta legănat estompându-se din gemulet, dar nu-mi mai păsa.

Parastas balmaji jumate beat cu vocea răguşită:

- Funieee fire-ai al dreacu de păgân, după ce că te caci lângă biserica te mai şi schimonosesti ca muierile la facere !